Tutorial pentru mame vitrege

Tutorial pentru mame vitrege

Acest articol reprezintă tema pentru a douăsprezecea probă a concursului SuperBlog 2013.

Proba 12. Acasă la LuxuryGifts

Enunțul probei: Să presupunem că LuxuryGifts este … o familie. Sunteţi invitaţi la ei acasă şi apoi povestiţi prietenilor ce experienţă aţi avut. Poate să fie o invitaţie la cină, serbarea unei zile de naştere, un Revelion sau o simplă vizită. Descrieţi cu cât mai multe amănunte ce fel de familie este, câţi membri are, cu ce se ocupă, în ce fel de casă locuiesc şi în general orice detaliu ce poate contribui la alcătuirea imaginii acestei familii. Realizaţi un mic „album de familie” folosind imagini de pe site-ul LuxuryGifts conform cerinţelor tehnice.

&&&

Notă:

Pentru această probă am ales ca răspunsul meu să fie prezentat sub forma unui scenariu, ce poate fi adaptat pentru o reclamă, o piesă de teatru sau un film de scurt-metraj. Este vorba despre o familie care-şi duce traiul în zilele noastre şi care nu are o componenţa 'clasică' ( mamă, tată şi copii). S-ar putea să fie o idee exagerată sau prea romanţată, dar asta nu înseamnă că nu poate fi reală. ‚Albumul de familie’ este mai de grabă format din cadourile oferite‚familiei’ imaginate de mine.

Personaje:

Tudor, 65 de ani, fost militar şi om de afaceri, tatăl lui Alexander (mort într-un accident de avion, împreună cu soţia sa, Oriana) şi al lui Emanuel, văduv

Emanuel (Manu), 30 de ani, diplomat la început de carieră, afemeiat, student fiind, a pozat ca model, fiul cel mic al lui Tudor şi unchiul Isabellei, necăsătorit

Isabella (Bella), 6 ani, fiica lui Alexander şi a Orianei, nepoata după fiu a lui Tudor şi nepoată după frate a lui Emanuel, orfană de ambii părinţi, tocmai a terminat grădiniţa

 Victoria, 59 de ani, mama Orianei, bunica Isabellei, fostă bibliotecară şi în prezent pensionară, divorţată

Alte personaje (secundare): o menajeră şi un şofer care nu fac parte din familie

Rafaella, 25 de ani, psiholog de copii cu experienţă clinică într-o fundaţie care se ocupă de copii instituţionalizaţi, prezenţă plăcută, necăsătorită

Sinopsis:

Este vorba despre un pensionar, având 2 fii: unul decedat şi unul în viaţă. Datorită primului fiu a devenit bunicul unei minunăţii de fetiţe, pe care - în urma decesului părinţilor săi - a luat-o sub 'aripa' sa protectoare, devenindu-i tutore legal, oferindu-i astfel protecţia şi iubirea de care are nevoie un copil. A luat această hotărâre ‚forţat’ de celălalt fiu al său, un playbloy, care trăia îşi petrecea viaţa numai în relaţii romantice trecătoare. Alături de cei 2 (fiul şi nepoţica) a decis că e bine pentru cea mică să aibă alături şi o prezenţă feminină, anume pe bunica din partea mamei. Deşi cei 2 bătrâni nu se află în relaţii amiabile, încearcă să menţină o stare de pace pentru a crea un mediu potrivit creşterii unui copil.

Îngrijorat de faptul că, bătrân fiind, reuşeşte cu greutate să continue cu administrarea afacerii familiei, dar mai ales de situaţia micuţei, a decis să ia o hotărâre drastică cu repercursiuni pentru întreaga familie: căsătoria (de bunăvoie sau nu) fiului său. Speră astfel că responsabilităţile vor face din fiul său un bărbat adevărat, tată responsabil, prin adopţia nepoatei sale, dar şi un om de afaceri care să-i poată călca pe urme. A hotărât să înceapă un proces riguros de selecţie a viitoarei sale nurori, implicit a mamei vitrege pentru nepoata sa, iar fiului său să-i comunice doar alegerea finală: numele domnişoarei/ doamnei pe care a considerat-o persoana potrivită cerinţelor sale. De fapt nu acest proces este important, ci numele ‚câştigătoarei’: Rafaella, pe care a observat-o în diferite momente (în spaţiu şi în timp). La fel, nu este important modalitatea cum a convins-o, ci mai degrabă pregătirea ei pentru prima întâlnire cu familia, în familie. Având cunoştinţe de psihologie combinate cu date despre fiecare membru, a decis că prima cale spre inimile lor este să le facă cadouri. A decis să le achiziţioneze din magazinul online LuxuryGifts.ro pe care-l ştia de ceva vreme.

 
Pentru Rafaella cea mai importantă fiinţă din această ‚familie’ (ceilalţi urmează ca importanţă) este micuţa Bella. Ştia din experienţa sa profesională că copii de vârsta Bellei simt nevoia de afecţiune, de prezenţa efectivă a mamei sau în cazul pierderii acesteia, de vreun obiect care să le-o (re)amintească. Cadoul ales: o cutiuţă muzicală, melodia aleasă fiind cea pe care o folosea mama Bellei s-o adoarmă când era bebeluş. Semnificaţia acestui dar este de a-i arăta fetiţei că va menţine mereu amintirea mamei sale adevărate, ea doar va fi o mamă care îţi ţine locul cei reale, că nu va fi o mamă vitregă ‚rea’ cum aflase ea că există în poveşti.

Rentru cel pe care-l consideră temelia casei, Tudor, Rafaella a ales un joc elegant. Aflând că una din calităţile de ‘acceptare’ a unui persoane noi în cercul său social/ familal era să joace şah, a considerat că alegerea cea mai bună este un joc de şah argintat cu tablă şi figurine mate şi metalizate, costul fiind pe măsura prestanţei sale.

 
Lui Manu, cu care se întâlnise de câteva ori, a vrut să-i dăruiască un obiect care să-i mărească colecţia sa începută în copilărie: o maşinuţă în miniatură. Ce ar fi putut să-i ofere unui bărbat care (aparent) avea totul? Ceva legat de pasiunile sale, intime şi personale, mai ales că nu era genul de bărbat care să-şi petreacă timpul la birou sau la petreceri de socializare pentru prestanţa personală sau profesională. Prin acest cadou a vrut să-i arate că îi împărtăşeşte pasiunile, că poate face parte din viaţa lui, că nu reprezintă o piedică ...   

 



Având în vedere că bunica Bellei, doamna Victoria, adoră viaţa mondenă şi este mândră de bijuteriile/ accesoriile sale, Rafaella a ales pentru ea - din oferta diversificată a magazinului online - un cadou-simbol feminin: o broşă, un model special ales pentru orice ocazie şi ţinută.

 




La întrebarea ce şi-ar dori Rafaella să primească din partea noii sale ‘familii’, răspunsul este următorul: o poză  de familie, ea pozând în centru ei.

Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi ....

Sfârşit!

Notă de final: Am imaginat familia descrisă mai sus având în minte produsele de pe site. Cu puţină imaginaţie/ voinţă ea poate fi o variantă a familiei LuxuryGifts.

Viaţa umană între joc, iubire şi înţelepciune

Viaţa umană între joc, iubire şi înţelepciune

Viaţa umană între jocul copilăriei, iubirea adultă şi înţelepciunea bătrâneţii

Acest articol reprezintă tema pentru a unsprezecea probă a concursului SuperBlog 2013.

Proba 11. Jocurile copilăriei versus jocurile vieţii de adult

Enunțul probei:

Volumul “Jocul lui Ender” îl aduce în prim plan pe Ender, un copil de 6 ani care este recrutat de guvern pentru a fi antrenat în Şcoala de Luptă. El se arată a fi un geniu între genii, un maestru în strategie şi tactică, perfect pentru a învinge atacul gândacilor extratereştri. Reușește în orice simulare de război. Cum va reacționa el în condiții reale de război? În cele din urmă, Școala de Luptă nu-i decât un joc.

Cartea “Jocurile Foamei” îşi poartă cititorii spre Panem. Aici se organizează în fiecare an un concurs sadic şi sângeros – Jocurile Foamei. Douăzeci şi patru de adolescenţi sunt răpiţi de lângă familiile lor şi aruncaţi în lupta pe viaţă şi pe moarte, televizată în direct şi urmarită cu frenezie. Doar unul dintre ei se va întoarce acasă faimos, bogat şi… viu. Cine va câştiga cursa nebună pentru supravieţuire?

Vine iarna şi pe plaiurile îngheţate de la nord de Winterfell forţe întunecate şi stranii îşi adună puterile în spatele Zidului ce protejează întregul regat Westeros. În mijlocul conflictului se află familia Stark de Winterfell, oameni la fel de aspri şi neîndurători ca pământul pe care îl stăpânesc. Între intrigi şi comploturi, tragedie şi trădare, victorie şi teroare, soarta familiei Stark, a aliaţilor ei şi a inamicilor atârnă de un fir de păr, în timp ce toţi încearcă să câştige cel mai periculos joc dintre toate: “Urzeala tronurilor”.

Enunțul probei: Scrie un articol despre trecerea de la jocurile copilăriei la jocurile vieţii de adult. Implică-te şi implică-ne în jocurile tale. De la jocul „De-a v-aţi ascunselea” la jocul minciunii, de la jocul „Flori, fete sau băieţi” la jocul relaţiilor, de la jocul „Baba oarba” la jocul compromisului etc.

Precizare: Când am ales să particip la acest concurs am făcut-o cu gândul la cele 2 teme ale blogului: lumea cinematografică şi lumea coreeană. Pentru această probă am decis să le menţionez mai puţin, ci am preferat să abordez tema jocului d.p.d.v.d. educaţional şi filosofic.

&&&

Motto:

Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!
Tânărul cântă: Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!
Bătrânul tace: Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea! (poezie de Lucian Blaga , 1919)

Dintotdeauna omul a iubit jocul căci acesta este un mod de iniţiere, prin reconstituirea simbolică a vieţii. Plecând de la ideea că toţi suntem copii, dar copii de vârste diferite, consider că tot ce voi scrie despre un copil – în privinţa jocului – se poate aplica şi unui adult, pentru că atunci ‘când nu mai eşti copil, ai murit de mult’(Constantin Brâncuşi). 

Esenţa jocului este reflectarea şi transformarea (pe plan imaginar) a realităţii înconjurătoare. Prin joc, copilul/ adultul descoperă şi lumea şi viaţa într-un mod accesibil şi atractiv, o cercetează, o prelucrează şi o transformă în învăţare şi în experienţe personale.

Marele neurolog şi psiholog de copii elveţian Édouard Claparède spunea despre joc că este ‘este singura atmosferă în care fiinţa psihologică poate să respire şi în consecinţă să acţioneze. A ne întreba de ce se joacă copilul, înseamnă a ne întreba de ce este copil. Nu ne putem imagina copilăria fără râsetele şi jocurile sale.’

                Poate că oamenii mari nu se joacă pentru că le este frică să-şi asume riscurile, dar se uită cu încântare la copii şi-i lasă să trăiască pe această coordonată ideala. În joc frumosul, binele, distragerea, extazul, libertatea se împletesc într-o armonie deplină, în măsura în care jucătorii respectă tiparul, iar acţiunea e însoţită de sentimentul înălţării, dar şi de încordare.

Când tensiunea atinge punctul maxim – ceea ce nu se întâmplă niciodată în jocul copiilor – jocul este afectat (îşi pierde valoarea şi sensul). Aceasta este explicaţia pentru care adolescenţii - care joacă cu mare plăcere jocul dragostei - nu cunosc limita dintre înfrângere şi sinucidere. Se întâmplă asta pentru că ei uită mereu că, iniţial, nu şi-au propus decât să rescrie cu sufletul individual un scenariu ludic. Oamenii mari folosesc jocul în măsura în care au nevoie să justifice o stare de spirit revelatoare: de împăcare cu moartea (jocul funerar), cu pământul (jocul agrar), cu semenii (jocurile sportive), cu rostirea (jocul poetic) etc.

Poezia vieţii vs manipularea prin proză

-   Eseu despre cum Timpul pierdut îşi cere tributul

Observ că una din temele principale ale acestei ediţii a concursului SuperBlog este jocul. Pentru această probă ni se cere să ne implicăm sau să-i implicăm pe ceilalţi în jocurile noastre preferate.

Despre mine nu spun decât atât: îmi pare bine că mi-am putut petrece copilăria în alte vremuri, când copil fiind, puteam ieşi afară la joacă în faţa blocului sau mai departe, simţindu-mă în siguranţă oriunde şi cu orice copil (existând şi excepţii, evident). Evident că fiecare dintre noi are amintiri, nostalgii despre acea perioadă a existenţei noastre, în centrul acestora aflându-se JOCUL. Nu reprezenta doar o simplă distracţie, ci reprezenta modul nostru de a trăi. Acum, la maturitate, îmi plac aceleaşi genuri de jocuri ca şi atunci, cu reguli simple şi unde toţi participanţii câştigă ceva: jocurile de cuvinte, de expresie, jocurile populare, jocurile de cărţi, iar la televizor îmi place să urmăresc Jocurile Olimpice. Evit (nu-mi plac) jocurile amoroase (la limita la care devin periculoase), sexuale, ‘jocurile’ de intrigă (urzeală), jocul compromisului, predominante atât de mult şi de neoprit în societatea umană actuală.

Aşadar, ni s-a cerut să-i implicăm pe ceilalţi în jocurile noastre, însă eu am m-am lăsat atrasă de ‘jocurile’ literare propuse de editura Nemira www.nemira.ro.  

Se cuvinte o observaţie: este bine că ni s-a deschis ‘apetitul’ pentru literatură, deoarece cititul este pentru minte ceea ce este mişcarea pentru trup. Lectura unui roman, oricât de facil ar fi genul literar, stimulează gândirea şi imaginaţia.

Şi totuşi am rezerve (am acest drept) în privinţa recomandărilor făcute. Ceea ce le leagă pe cele 3 este ideea de JOC sub diferite aspecte:

în ‘Jocul lui Eder’- simularea unui război prin jocul numit Şcoala de luptă

în ‘Jocurile foamei’ - organizarea unui sadic şi sângeros concurs televizat în direct ce serveşte drept pedeapsă pentru rebeliunea celor 13 districte ale Panem-ului

în ‘Urzeala tronurilor’ – într-un tărâm al extremelor intriga şi complotul, tragedia şi trădare sunt ‘strategii de luptă’ pentru a câştiga cel mai periculos joc dintre toate: Urzeala Tronurilor.

După vârsta personajelor principale, se poate trage concluzia că cele 3 opere sunt recomandări pentru diferite vârste de cititori: copii, adolescenţi şi adulţi.

În săptămâna oferită de organizatorii concursului SuperBlog pentru a oferi răspunsul fiecărei temei, n-am reuşit decât să citesc primul volum din trilogia ‘Jocurile foamei’ şi să vizionez ecranizarea realizată după el, aşa încât ceea ce voi scrie în continuare se bazează pe experienţa proprie.

Nu neg calitatea scrierii sau a scriitoarei, dar consider că acest gen de literatură trebuie ‘consumată’ de adolescenţi doar atunci când au parcurs o literatură obligatorie/ necesară vârstei şi impusă de sistemul de învăţământ. Trilogia menţionată prezintă o societate anti-utopică, idee folosită destul de mult în literatură şi în film. În loc să-şi trăiască propria viaţă, se refugiază în viaţa personajelor din romanele fantastice şi ajung în situaţia în care viaţa îi controlează pe ei, în loc ca ei s-o controleze pe ea. Dar viaţa e înţeleaptă şi pune totul în locul său.

         

În locul cărţii şi filmului realizat după ea, recomandarea mea pentru adolescenţi este volumul fantasy scris de scriitorul german Michael Ende ‘Poveste fără sfârşit’ [The neverending story] – după care au fost realizată o serie de 3 filme şi filmul regizorului italian Roberto Benigni  ‘Viaţa e frumoasă’ [La vita è bella / Life is beautiful] – despre un tată evreu italian care pentru a proteja inocenţa fiului său în zilele Holocaust-ul inventează un joc absurd al cărui premiu este ... un tanc.

În final, mi-am permis să adaug un citat din primul volum al trilogiei ‘Jocurile foamei’ care, după părerea mea, (poate) ţine loc de concluzie: indiferent de ceea ce ţi se întâmplă în viaţă, întotdeauna trebuie să fii/ rămâi tu însuţi/ însăţi.

Este o discuţie între personajele principale ale romanului, adolescenţii Katniss Everdeen, poreclită Catnip şi Peeta Mellark, despre cum doresc să termine ‘jocul’ (competiţia). 

EL: Nu pot decât să sper că n-o să mă fac de râs şi… Ezită.

Ea: ― Şi ce? insist.

EL: ― Nu ştiu cum s-o spun, cu exactitate. Doar că … vreau să mor fiind eu însumi. Crezi că are sens?

Clatin din cap. Cum ar putea să moară fiind altcineva?

EL: ― Nu vreau să-i las să mă schimbe când o să fiu acolo. Să mă transforme într-un soi de monstru, în ceea ce nu sunt. Îmi muşc buza, simţindu-mă mai prejos. În timp ce eu reflectam asupra copacilor, Peeta se străduia să descopere cum să-şi păstreze identitatea. Puritatea sinelui.

EA: ― Vrei să spui că n-o să ucizi pe nimeni? îl întreb.

EL: ― Nu, sunt sigur că, atunci când o să fie cazul, o să ucid, ca oricine altcineva. Nu mă pot lăsa doborat fără nicio împotrivire. Numai că-mi doresc să pot găsi o cale de a … de a-i arăta Capitoliului că nu îi aparţin. Că sunt mai mult decât un simplu pion în Jocurile lor, răspunde Peeta.

EA: ― Dar nu eşti, subliniez. Niciunul dintre noi nu e. Aşa sunt făcute Jocurile.

EL: ― OK, dar în cadrul lor, tu eşti încă tu, eu sunt încă eu, insistă el. Înţelegi?

EA: ― Puţin. Doar că … nu vreau să te jignesc, Peeta, dar cui îi pasă?

EL: ― Mie. Adică, de ce altceva îmi este îngăduit să mă sinchisesc în momentul ăsta? spune el, furios.

Acum şi-a pironit ochii albaştri într-ai mei, cerând un răspuns. Fac un pas înapoi.

EA: ― Sinchiseşte-te de ce-a spus Haymitch. Ai grijă să rămâi in viaţă.

Peeta îmi zâmbeşte, un zâmbet trist, aproape batjocoritor.

EL: ― OK. Mulţumesc pentru sfat, iubito.

E ca şi cum mi-ar fi tras o palmă. Faptul că mi-a vorbit de sus, cu afecţiunea condescendentă a lui Haymitch.

EA: ― Uite ce e, dacă vrei să-ţi petreci ultimele ore ale vieţii făcând planuri pentru o moarte plină de nobleţe în arenă, e alegerea ta. Eu vreau să mi le petrec în Districtul 12.

EL: ― Nu m-ar surprinde să fie aşa, spune Peeta. Transmite-i urările mele de bine mamei când reuşeşti să ajungi înapoi, se poate?

EA: ― Contează pe asta, spun.

Pe urmă îi intorc spatele şi plec de pe acoperiş. Îmi petrec restul nopţii aci aţipind, aci trezindu-mă, imaginându-mi replici tăioase pe care i le voi da lui Peeta Mellark de dimineaţă. Peeta Mellark. O să vedem cât de nobil şi cât de semeţ e când trebuie să dea piept cu moartea. Probabil că e unul dintre acele tributuri care se transformă în fiare turbate, genul care mănâncă inimile celor pe care i-a ucis. Acum câţiva ani am văzut unul aşa, un tribut pe nume Titus, din Districtul 6. Devenise pe de-a-ntregul sălbatic şi creatorii-de-joc erau nevoiţi să-l paralizeze cu puşti electrice ca să poată ridica trupurile jucătorilor ucişi de el, înainte de a le mânca. În arenă nu există nic un fel de reguli, dar canibalismul nu e pe gustul spectatorilor din Capitoliu, aşa că încercau să-l impiedice. S-au făcut multe speculaţii pe seama avalanşei care l-a măturat în final pe Titus, spunându-se că fusese regizată pentru a se asigura că învingătorul n-avea să fie un lunatic.