Viaţa umană între joc, iubire şi înţelepciune
Viaţa umană între jocul copilăriei, iubirea adultă şi înţelepciunea
bătrâneţii
Acest articol reprezintă tema pentru a
unsprezecea probă a concursului SuperBlog 2013.
Proba 11. Jocurile copilăriei versus jocurile
vieţii de adult
Enunțul
probei:
Volumul “Jocul lui Ender” îl aduce în
prim plan pe Ender, un copil de 6 ani care este recrutat de guvern pentru a fi
antrenat în Şcoala de Luptă. El se arată a fi un geniu între genii, un maestru în
strategie şi tactică, perfect pentru a învinge atacul gândacilor extratereştri.
Reușește în orice simulare de război. Cum va reacționa el în condiții reale de
război? În cele din urmă, Școala de Luptă nu-i decât un joc.
Cartea “Jocurile Foamei” îşi poartă
cititorii spre Panem. Aici se organizează în fiecare an un concurs sadic şi sângeros
– Jocurile Foamei. Douăzeci şi patru
de adolescenţi sunt răpiţi de lângă familiile lor şi aruncaţi în lupta pe viaţă
şi pe moarte, televizată în direct şi urmarită cu frenezie. Doar unul dintre ei
se va întoarce acasă faimos, bogat şi… viu. Cine va câştiga cursa nebună pentru
supravieţuire?
Vine iarna şi pe plaiurile îngheţate de
la nord de Winterfell forţe întunecate şi stranii îşi adună puterile în spatele
Zidului ce protejează întregul regat Westeros. În mijlocul conflictului se află
familia Stark de Winterfell, oameni la fel de aspri şi neîndurători ca pământul
pe care îl stăpânesc. Între intrigi şi comploturi, tragedie şi trădare,
victorie şi teroare, soarta familiei Stark, a aliaţilor ei şi a inamicilor
atârnă de un fir de păr, în timp ce toţi încearcă să câştige cel mai periculos joc dintre toate: “Urzeala tronurilor”.
Enunțul probei: Scrie un
articol despre trecerea de la jocurile copilăriei la jocurile vieţii de adult.
Implică-te şi implică-ne în jocurile tale. De la jocul „De-a v-aţi ascunselea”
la jocul minciunii, de la jocul „Flori, fete sau băieţi” la jocul relaţiilor,
de la jocul „Baba oarba” la jocul compromisului etc.
Precizare:
Când am ales să particip la acest concurs am făcut-o cu gândul la cele 2 teme
ale blogului: lumea cinematografică şi lumea coreeană. Pentru această probă am
decis să le menţionez mai puţin, ci
am preferat să abordez tema jocului d.p.d.v.d. educaţional şi filosofic.
&&&
Motto:
Copilul
râde: Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!
Tânărul cântă: Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!
Bătrânul tace: Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea! (poezie de Lucian Blaga , 1919)
Tânărul cântă: Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!
Bătrânul tace: Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea! (poezie de Lucian Blaga , 1919)
Dintotdeauna omul a iubit
jocul căci acesta este un mod de iniţiere, prin reconstituirea simbolică a
vieţii. Plecând de la ideea că toţi suntem copii, dar copii de vârste
diferite, consider că tot ce voi scrie despre un copil – în privinţa jocului –
se poate aplica şi unui adult, pentru că atunci ‘când nu mai eşti copil, ai
murit de mult’(Constantin Brâncuşi).
Esenţa jocului
este reflectarea şi transformarea (pe plan imaginar) a realităţii
înconjurătoare. Prin joc, copilul/ adultul descoperă şi lumea şi viaţa într-un
mod accesibil şi atractiv, o cercetează, o prelucrează şi o transformă în
învăţare şi în experienţe personale.
Marele neurolog şi psiholog de copii
elveţian Édouard Claparède spunea despre joc că este ‘este singura atmosferă în care fiinţa psihologică
poate să respire şi în consecinţă să acţioneze. A ne întreba de ce se joacă
copilul, înseamnă a ne întreba de ce este copil. Nu ne putem imagina copilăria
fără râsetele şi jocurile sale.’
Poate că oamenii
mari nu se joacă pentru că le este frică să-şi asume riscurile, dar se uită cu încântare
la copii şi-i lasă să trăiască pe această coordonată ideala. În joc frumosul,
binele, distragerea, extazul, libertatea se împletesc într-o armonie deplină, în
măsura în care jucătorii respectă tiparul, iar acţiunea e însoţită de
sentimentul înălţării, dar şi de încordare.
Când tensiunea atinge punctul maxim – ceea
ce nu se întâmplă niciodată în jocul copiilor – jocul este afectat (îşi pierde
valoarea şi sensul). Aceasta este explicaţia pentru care adolescenţii - care
joacă cu mare plăcere jocul dragostei - nu cunosc limita dintre înfrângere şi
sinucidere. Se întâmplă asta pentru că ei uită mereu că, iniţial, nu şi-au
propus decât să rescrie cu sufletul individual un scenariu ludic. Oamenii mari
folosesc jocul în măsura în care au nevoie să justifice o stare de spirit
revelatoare: de împăcare cu moartea (jocul funerar), cu pământul (jocul agrar),
cu semenii (jocurile sportive), cu rostirea (jocul poetic) etc.
Poezia vieţii vs manipularea prin proză
-
Eseu despre cum Timpul
pierdut îşi cere tributul
Observ că una din temele principale ale acestei
ediţii a concursului SuperBlog este jocul.
Pentru această probă ni se cere să ne implicăm sau să-i implicăm pe ceilalţi în
jocurile noastre preferate.
Despre mine nu spun decât atât: îmi pare bine că
mi-am putut petrece copilăria în alte vremuri, când copil fiind, puteam ieşi afară la joacă în faţa
blocului sau mai departe, simţindu-mă în siguranţă oriunde şi cu orice copil
(existând şi excepţii, evident). Evident că fiecare dintre
noi are amintiri, nostalgii despre
acea perioadă a existenţei noastre, în centrul acestora aflându-se JOCUL. Nu
reprezenta doar o simplă distracţie, ci reprezenta modul nostru de a trăi.
Acum, la maturitate, îmi plac aceleaşi genuri de jocuri ca şi atunci, cu reguli
simple şi unde toţi participanţii câştigă ceva: jocurile de cuvinte, de
expresie, jocurile populare, jocurile de cărţi, iar la televizor îmi place să
urmăresc Jocurile Olimpice. Evit (nu-mi plac) jocurile amoroase (la limita la
care devin periculoase), sexuale, ‘jocurile’ de intrigă (urzeală), jocul compromisului, predominante atât de mult şi de
neoprit în societatea umană actuală.
Aşadar, ni s-a cerut să-i implicăm pe
ceilalţi în jocurile noastre, însă eu am m-am lăsat atrasă de ‘jocurile’
literare propuse de editura Nemira www.nemira.ro.
Se cuvinte o observaţie: este bine că ni
s-a deschis ‘apetitul’ pentru literatură, deoarece cititul
este pentru minte ceea ce este mişcarea pentru trup. Lectura unui roman, oricât
de facil ar fi genul literar, stimulează gândirea şi imaginaţia.
Şi totuşi am
rezerve (am acest drept) în privinţa recomandărilor făcute. Ceea ce le leagă
pe cele 3 este ideea de JOC sub diferite aspecte:
în ‘Jocul lui
Eder’- simularea unui război prin jocul numit Şcoala de luptă
în ‘Jocurile
foamei’ - organizarea unui sadic şi sângeros concurs televizat în direct ce
serveşte drept pedeapsă pentru rebeliunea celor 13 districte ale Panem-ului
în ‘Urzeala
tronurilor’ – într-un tărâm al extremelor intriga şi complotul, tragedia şi
trădare sunt ‘strategii de luptă’ pentru a câştiga cel mai periculos joc dintre
toate: Urzeala Tronurilor.
După vârsta
personajelor principale, se poate trage concluzia că cele 3 opere sunt
recomandări pentru diferite vârste de cititori: copii, adolescenţi şi adulţi.
În săptămâna
oferită de organizatorii concursului SuperBlog pentru a oferi răspunsul
fiecărei temei, n-am reuşit decât să citesc primul volum din trilogia ‘Jocurile
foamei’ şi să vizionez ecranizarea realizată după el, aşa încât ceea ce voi
scrie în continuare se bazează pe experienţa proprie.
Nu neg
calitatea scrierii sau a scriitoarei, dar consider că acest gen de literatură
trebuie ‘consumată’ de adolescenţi doar atunci când au parcurs o literatură
obligatorie/ necesară vârstei şi impusă de sistemul de învăţământ. Trilogia
menţionată prezintă o societate anti-utopică, idee folosită destul de mult în
literatură şi în film.
În loc să-şi trăiască propria viaţă, se refugiază în viaţa personajelor din
romanele fantastice şi ajung în situaţia în care viaţa îi controlează pe ei, în
loc ca ei s-o controleze pe ea. Dar viaţa e înţeleaptă şi pune totul în locul
său.
În locul cărţii şi filmului realizat
după ea, recomandarea mea pentru adolescenţi este volumul fantasy scris de scriitorul german Michael Ende ‘Poveste fără
sfârşit’ [The neverending story] – după care au fost realizată o serie de 3
filme şi filmul regizorului italian Roberto Benigni ‘Viaţa e frumoasă’ [La vita è bella / Life is beautiful] –
despre un tată evreu italian care pentru a proteja inocenţa fiului său în
zilele Holocaust-ul inventează un joc
absurd al cărui premiu este ... un tanc.
În final, mi-am permis să adaug un citat
din primul volum al trilogiei ‘Jocurile
foamei’ care, după părerea mea, (poate) ţine loc de concluzie: indiferent
de ceea ce ţi se întâmplă în viaţă, întotdeauna trebuie să fii/ rămâi tu însuţi/
însăţi.
Este o discuţie între personajele
principale ale romanului, adolescenţii Katniss Everdeen,
poreclită Catnip şi Peeta Mellark, despre cum doresc să termine ‘jocul’
(competiţia).
EL: Nu pot decât să sper că n-o
să mă fac de râs şi… Ezită.
Ea: ― Şi ce? insist.
EL: ― Nu ştiu cum s-o spun, cu
exactitate. Doar că … vreau să mor fiind eu însumi. Crezi că are sens?
Clatin din cap. Cum ar putea să
moară fiind altcineva?
EL: ― Nu vreau să-i las să mă
schimbe când o să fiu acolo. Să mă transforme într-un soi de monstru, în ceea
ce nu sunt. Îmi muşc buza, simţindu-mă mai prejos. În timp ce eu reflectam
asupra copacilor, Peeta se străduia să descopere cum să-şi păstreze
identitatea. Puritatea sinelui.
EA: ― Vrei să spui că n-o să ucizi
pe nimeni? îl întreb.
EL: ― Nu, sunt sigur că, atunci
când o să fie cazul, o să ucid, ca oricine altcineva. Nu mă pot lăsa doborat
fără nicio împotrivire. Numai că-mi doresc să pot găsi o cale de a … de a-i
arăta Capitoliului că nu îi aparţin. Că sunt mai mult decât un simplu pion în
Jocurile lor, răspunde Peeta.
EA:
― Dar nu eşti, subliniez. Niciunul dintre noi nu e. Aşa sunt făcute Jocurile.
EL: ― OK, dar în cadrul lor, tu
eşti încă tu, eu sunt încă eu, insistă el. Înţelegi?
EA: ― Puţin. Doar că … nu vreau
să te jignesc, Peeta, dar cui îi pasă?
EL: ― Mie. Adică, de ce altceva
îmi este îngăduit să mă sinchisesc în momentul ăsta? spune el, furios.
Acum şi-a pironit ochii albaştri
într-ai mei, cerând un răspuns. Fac un pas înapoi.
EA: ― Sinchiseşte-te de ce-a spus
Haymitch. Ai grijă să rămâi in viaţă.
Peeta îmi zâmbeşte, un zâmbet
trist, aproape batjocoritor.
EL: ― OK. Mulţumesc pentru sfat,
iubito.
E ca şi cum mi-ar fi tras o
palmă. Faptul că mi-a vorbit de sus, cu afecţiunea condescendentă a lui Haymitch.
EA: ― Uite ce e, dacă vrei să-ţi
petreci ultimele ore ale vieţii făcând planuri pentru o moarte plină de nobleţe
în arenă, e alegerea ta. Eu vreau să mi le petrec în Districtul 12.
EL: ― Nu m-ar surprinde să fie
aşa, spune Peeta. Transmite-i urările mele de bine mamei când reuşeşti să
ajungi înapoi, se poate?
EA: ― Contează pe asta, spun.
Pe urmă îi intorc spatele şi plec
de pe acoperiş. Îmi petrec restul nopţii aci aţipind, aci trezindu-mă,
imaginându-mi replici tăioase pe care i le voi da lui Peeta Mellark de
dimineaţă. Peeta Mellark. O să vedem cât de nobil şi cât de semeţ e când
trebuie să dea piept cu moartea. Probabil că e unul dintre acele tributuri care
se transformă în fiare turbate, genul care mănâncă inimile celor pe care i-a
ucis. Acum câţiva ani am văzut unul aşa, un tribut pe nume Titus, din
Districtul 6. Devenise pe de-a-ntregul sălbatic şi creatorii-de-joc erau
nevoiţi să-l paralizeze cu puşti electrice ca să poată ridica trupurile
jucătorilor ucişi de el, înainte de a le mânca. În arenă nu există nic un fel
de reguli, dar canibalismul nu e pe gustul spectatorilor din Capitoliu, aşa că
încercau să-l impiedice. S-au făcut multe speculaţii pe seama avalanşei care
l-a măturat în final pe Titus, spunându-se că fusese regizată pentru a se asigura
că învingătorul n-avea să fie un lunatic.
